Gradina parohiei

Terenul pe care s-a dezvoltat ansamblul parohial era compus dintr-un platou la nivelul străzii şi un altul plasat cu peste trei metri mai jos, în direcţia axei longitudinale. Planul natural al solului a fost modelat (dar nu după o geometrie severă) din necesitatea de a crea pante accesibile circulaţiilor pietonale şi auto din interiorul ansamblului.

Modelarea terenului, modificarea pantelor, căi noi de acces, aleile şi pavajele realizate, zonele verzi create, toate au condus la formarea unor spaţii diferenţiate în jurul fiecăreia dintre construcţiile noi sau existente.

Dezvoltată etapă cu etapă, grădina a fost obiectul unei preocupări distincte.

Plantarea arborilor a fost dirijată spre a completa ansamblul architectural. A existat chiar şi situaţia în care o construcţie nouă (Casa Prăznicar) a trebuit să fie proiectată ţinând seama de poziţia pe teren a unui nuc falnic. Copacii şi pomii fructiferi , arbuştii, tufele şi plantele pitice contribuie la ordonarea spaţiului, crează împrejmuiri fluide, lipsite de rigiditate, dau calitate unor zone. Pomii fructiferi au fost plantaţi în zona casei parohiale şi a grădiniţei de copii. Şpalierul cu viţă de vie şi pergola delimitează spaţiul rezervat jocului copiilor de la grădiniţă. Tufe mici, plante joase şi altele căţărătoare separă zona de curte a bisericii de curtea casei parohiale. În jurul Casei Prăznicar urmează să se formeze un spaţiu cu plante care să amintească de grădiniţa de flori a caselor ţărăneşti din zonă. Diferitelor plante li se asociază piatra în formele ei naturale sau prelucrată în pavaje, în cruci foarte vechi frumos cioplite, pietrişul, lemnul, cărămida roşie şi, discret, negrul fierului.   Arborii şi arbuştii aleşi pentru a fi plantaţi sunt cei obişnuiţi prin aceste locuri, iar plantele sunt şi ele majoritatea autohtone sau demult aclimatizate. Scopul grădinii nu este în sine, ci în a crea o ambianţă relaţiei om-construcţie, între oameni şi construcţii (în principal Biserica, dominanta) şi între oameni. S-a controlat atent plantarea spaţiului verde pentru a se obţine un cadru în care natura să nu pară încorsetată, vegetaţia să lase impresia că a crescut firesc şi simplu, alcătuind în jurul bisericii un spaţiu “mai mult simţit decât văzut”. Grădina din curtea unei biserici trebuie să fie altfel decât grădina unei case, a unei instituţii, a unui parc.   Toate aceste lucruri au fost transmise enoriaşilor de către arhitectul proiectant, pentru că ei se ocupă tot timpul anului de îngrijirea acestei grădini.